Oricum ar sta trupul, sufletul e în genunchi

De ce ne exersăm tristeţea şi nu bucuria, aşa cum puii de rândunică îşi exersează zborul? De ce ne temem că, în abisurile sufletului coborând, vom da de şi mai multă tristeţe, dezamăgire şi eşec? Dacă acolo, adânc îngropată, se află iertarea?

O hotărâre care îţi lasă un gust amar, inima grea, mintea înceţoşată şi o stare de dezamăgire nu îţi va da puterea s-o pui în practică – abia dacă îţi va furniza suficientă energie ca să supravieţuieşti.

Trebuie să găsim o speranţă care să aibă puterea de a face ceva cu adevărat minunat când noaptea neagră coboară peste noi şi nu mai vedem nimic în viaţa aceasta decât durere şi dezamăgire, o speranţă care să facă exact acelaşi lucru când cerul e însorit.

Ceea ce nu trăim la timp, nu mai trăim niciodată. Tot ceea ce pierdem, pierdem pentru totdeauna.

Toate te mişcă într-un fel sau altul, te zguduie, te cutremură, te ard, te macină, te fac să simţi că trăieşti, să simţi că eşti viu. Dar dezamăgirea? Pe cât de mult te mişcă celelalte, pe atât te amorţeşte ea. Îţi rostogoleşte lacrimi mari pe obraz, îţi strânge inima în gheara durerii, îţi împunge pielea cu mii de ace, îţi face capul să zvâcnească, îţi înmoaie picioarele.

Îţi picură pe limbă un gust uşor amărui în timp ce te prinde în loc, îţi fură graiul, ţi-l transformă într-un oftat, scos fără voie din străfundurile plămânilor şi fiinţei tale.Dezamăgirea e fadă, incoloră şi inodoră iar tu devii la fel când eşti cuprins de ea.

Uneori, oricum ar sta trupul, sufletul e în genunchi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *