Psihologie

Când un bărbat iubeşte o femeie…

Recunosc, nu cu mândrie, că acum vreun an sau chiar doi, fugeam din calea bărbaţilor şi îi ocoleam cât de mult puteam. Când cineva încerca să se apropie de mine, se lovea de un zid suficient de impunător, sau când încerca printr-o formă sau alta să mă cucerească, îi întorceam spatele şi plecam.

Am dezvoltat un simţ destul de ascuţit în privinţa intenţiilor bărbaţilor. Pe vremea aceea îi încadram pe toţi în categoria cunoscută de boi cu un singur cap funcţional, care nu era cel de pe umeri.

Deşi aveam în jurul meu prieteni cărora le cunoşteam şi iubeam spiritul, refuzam categoric să îmi mai deschid sufletul. Când a apărut el în viaţa mea, am fost tentată să adopt aceeaşi atitudine. Apoi mi-am dorit să îl cunosc, să îl descopăr, să îl am în preajmă, şi pentru că mi-am permis să îmi redeschid sufletul, am ajuns să simt iubirea aia pe care o citeam numai în cărţi şi pe care o savuram doar cu ochii închişi şi imaginaţie crescândă.

Zilele trecute m-am reîntâlnit cu un client interesat să facă două contracte, pentru el şi soţia lui.

A ajuns să îmi povestească despre cum au reuşit să îşi cumpere o casă, despre locurile lor de muncă, despre faptul că soţia lui a avut o perioadă grea pentru că încearcă de ceva timp să facă un copil dar încă nu au reuşit, şi despre faptul că îl interesează siguranţa soţiei lui şi a familiei. Nu era foarte interesat de ceea ce ar fi putut face pentru el, cât îl interesa ceea ce ar putea face pentruu soţia lui.

N-am putut să nu îi observ sclipirea din privire atunci când vorbea despre ea, felul duios şi zâmbetul afişat în colţul gurii atunci când îi rostea numele. M-am gândit atunci la faptul că şi bărbaţii iubesc, chiar dacă o fac diferit de noi, femeile, chiar dacă nu îşi exprimă atât de clar şi răspicat sentimentele. Gesturile le trădează simţămintele.

Pentru mulţi bărbaţi, relaţia lor este locul unde pot fi cu adevărat intimi, locul unde pot împărtăşi idei, gânduri, trăiri, pe care le pot dezbate cu femeile pe care le iubesc. Pe alţii, relaţia lor îi stimulează şi îi provoacă să fie mai buni, să încerce să fie mai buni.

Pentru un bărbat este important să îşi impartă viaţa cu o altă persoană, aşa cum şi unei femei îi place să împărtăşească persoanei iubite, atât reuşitele, cât şi eşecurile. Există cineva pe care poţi suna într-o pauză de masă sau atunci când vrei să dăruieşti din ceea ce simţi într-un moment anume.

Un bărbat simte instinctual nevoia să trăiască cu cineva care să-l facă să se simtă în siguranţă, confortabil, apreciat. De fapt, ce poate fi mai plăcut decât să primeşti în fiecare zi premiul de a fi iubit de o femeie care, la rândul ei, adoră să te iubească?

Blog

Barbati sau fatalai, aceasta-i intrebarea

Am scris data trecuta despre fetele care nu mai stiu sa danseze, fara sa pomenesc o vorba despre indemanarea barbatilor in acest sens – si Irina m-a taxat – dar marturisesc ca ma intereseaza atat de putin cum danseaza barbatii incat nici nu mi-a trecut prin cap sa adaug un rand, doua, acolo, pentru echilibru.

Insa, cateva dintre reactiile la articol mi-au dat de gandit:

era, mai intai, o mama foarte incantata ca baieteii ei fac dans sportiv; era, apoi, un baiat care nu era de acord cu asta, considerand ca baietii care danseaza sunt fatalai, si ca mai bine i-ar fi „dus” sa faca sport.

Pentru ca impartaseam intrucatva ambele puncte de vedere, iar acestea erau contradictorii, mi-am dat seama ca e greu sa te raportezi la niste criterii exacte atunci cand faci diferenta intre un barbat si un fatalau.

In cazul de fata, ca sa ma intelegeti:

Nu cred ca un barbat care danseaza e automat fatalau, insa imi displac barbatii care danseaza din orice alt motiv decat pentru ca simt muzica – de exemplu, pentru a impresiona pe cineva, fie acel cineva o fatuca, o mama, un membru al juriului. Motiv pentru care nu asociez dansurile sportive unei forme de arta, pentru ca ele nu presupun un liber arbitru al trairii spirituale, ci le consider o forma de sport. Binevenita, desigur, ca orice sport. Pentru armonia trupului, pentru dezvoltarea mintii, dar nu pentru acea stare de catharsis a carei pierdere o deplangeam in dansatoarele de azi.

Pe de alta parte, e ceva putred si in teoria conform careia „baietelul dus sa faca sport” e automat educat in spirit barbatesc, cata vreme face asta pentru ca a fost luat de mami sau de tati de mana si trimis sa performeze. Cunosc parinti (tati, chiar) extrem de obsedati sa-si masculinizeze si sa-si „golaneasca” odrasla, dar care au esuat magistral. Asa cum se intampla mai mereu cand in discutie sunt oameni, suma componentelor e foarte diferita de ansamblu: e ca si cum ai pune intr-o oala faina, oua si lapte si ai crede ca deja ai facut cozonacul. Iar acesti parinti, in locul „barbatului” dorit, s-au ales cu un fel de Johnny Bravo.

Sunt sigur ca si voi cunoasteti masculi chipesi, puternici, sportivi, dar lipsiti de acel ceva care face diferenta intre, sa zicem, un ciobanesc german si un golden retriever. Stiu, golden retrieverii sunt simpatici – si asta vreau sa lamurim de la bun inceput: fatalaii pot sa fie niste exemplare de zahar si fara sa fie „barbati”. In schimb, invers nu mai este valabil: nu pot sa consider „barbat” pe cineva care abuzeaza de anumite atribute ale masculinitatii. Adica, pentru a va crea o imagine despre ce vorbesc, vreau sa cred ca un barbat adevarat stie sa bea, dar stie si cand sa se opreasca. Nu fuge de scandal, dar nici nu-l provoaca. Nu sta sub papucul muierii, dar nici nu-si exprima independenta prin violenta. Lucruri de genul asta.

Si-atunci, care ar fi acel element de care are nevoie un mascul pentru a fi barbat? Mai presus de inteligenta, de forta fizica sau psihica, de educatie?

Cred ca stiu raspunsul, dar nu sunt sigur ca stiu ce inseamna acest raspuns, ca atunci cand dai o lucrare de control si copiezi rezultatul unei probleme de la colegul de banca. Stiu ca raspunsul e increderea in sine, sunt aproape sigur ca asta ii trebuie unui barbat. Dar ce inseamna aceasta incredere si mai ales cum ajungi sa o dezvolti, asta mi-e mult mai greu sa teoretizez, mai ales ca risc sa fiu subiectiv.

Stiu ca trebuie sa ai curaj si totusi sa nu fii nesabuit. Stiu ca trebuie sa ai cu ce te lauda, fara sa fii fanfaron. Stiu ca trebuie sa ai ce povesti fara sa pierzi rabdarea de asculta povestile altora. Ca trebuie sa fii imun la durere si totusi sa ramai sensibil. Sa nu-ti fie rusine sa deschizi gura, dar mai ales sa stii cand sa n-o faci. Sa fii ironic si cinic, dar cu nimeni mai mult decat cu tine insuti. Sa iti poti apleca fruntea fara sa iti flexezi coloana vertebrala. Sa muncesti fara sa devii sclavul cuiva, nici macar al tau insuti. Sa-ti pastrezi libertatea optiunii, chiar si cand esti ultimul care alege. Sa fii un jucator bun: mereu dornic sa castige, intotdeauna capabil sa piarda. Sa nu-ti para rau ca ai regrete. Si cate altele.

Cred ca banalitati de genul asta fac diferenta intre un barbat si un fatalau – dar cum sa te apropii de ele, sa le pui in aplicare, asta habar nu am. Daca nu cumva exact aici o fi ascunsa piatra filosofala pentru fiecare mascul: sa-si gaseasca propria metoda de a fi barbat.

Psihologie

Barbatii batrani si fetele tinere

De ce oare un barbat care este plictisit de viata, de el, de tot…. crede ca alaturi de o partenera mai tanara viata lui o sa devina mai „luminoasa”? Suntem cu totii de acord, ca nu are cum sa nu iti placa o partenera cu 15-20 de ani mai tanara. Este tanara, frumoasa probabil vesela si bine „structurata” ceea ce te face sa te simti iar ca un mare cuceritor si in plus si mai tanar. OK! Si dupa vreo 12 luni cand ea o sa vrea in club si tu nu iti vei dori decat sa stai in fata TV sa nu faci nimic?! Atunci ce o sa faci? Sau cand ea o sa vrea sa „descopere lumea”, iar tu nu iti mai doresti acele experiente pentru ca deja le-ai avut…Numai vorbim de „noptile furtunoase” care incep sa se rareasca daca nu ai un „ajutor de nadejde.”

Si totul e dragut pana aici…zic eu… Dar, cand incep „toanele de domnisoara” sa te tii bine! Doar nu credeai ca daca e mai tanara, nu este si pisaloaga. 99% din femei au un defect, tinere, batrane….TOATE. Te bat la cap sistematic! Cu cat e mai tanara, cu atat are mai mult elan.

Cele mai in varsta, vad ca nu au cu cine sa vorbeasca si mai lasa de la ele…Astea tinere…. Dumnezeule cata energie si ce limbarnita!!! Auzi nu i-am cumparat ieri flori…La cate am eu pe cap…Aoleu! am uitat si de pantofiorii aia….. Sa fim sinceri, incepi sa te gandesti, parca era mai bine cu aia „ridata”, care mai facea din cand, in cand si o ciorba…mai ma si intelegea, din cand, in cand…ce e drept… Ce belea mi-am luat pe cap! Parca nu stateam eu bine pe canapea, in papucii mei pufosi, facand pe morocanosul si neasta mea incercand sa imi intre in voie!!

Psihologie

Cum explic la noul job concedierea de la fostul

Odata ce ti-ai revenit din socul de a fi fost concediata, odata ce te-ai asigurat ca niciun drept legal nu ti-a fost incalcat, e timpul sa ataci piata de munca, sa iti refaci fortele si sa te prezinti la interviuri pentru urmatorul job.

Aici insa se poate intampla sa ai dificultati in a justifica motivul pentru care ai parasit anteriorul loc de munca. Cu siguranta, vei dori sa-ti impresionezi viitorul angajator prin orice mijloace la interviu, iar faptul ca ai fost concediata nu este tocmai un plus. Asa ca hai sa vedem care este rapunsul „politically correct”.

Nu vei putea omite informatia legata de faptul ca ai fost concediata. Daca despartirea de fostii angajatori s-a facut cu „acordul partilor”, e o sansa. Dar daca a fost o concediere in acte, esti obligata sa spui inca de la inceput acest lucru. Ceea ce insa te-ar putea salva ar fi sa ai o atitudine relaxata fata de acest subiect. Angajatorul, recrutorul va putea aprecia acest lucru ca pe un lucru firesc ce i se poate intampla oricui.

Relaxarea depre care vorbesc trebuie insa sa vina dintr-o planificare prealabila a informatiilor pe care vrei sa le pui pe masa in cadrul interviurilor. Nu e nevoie sa intri in detalii si cu siguranta nu vrei sa vorbesti de rau fostii angajatori. Vrei sa ai o atitudine pozitiva in care sa mentionezi ca a existat o nepotrivire de opinii, de viziuni, o nepotrivire de caracter care au dus la „divortul” vostru, dar ca ai invatat foarte multe lucruri la acel job, ai cunoscut multi oameni interesanti, valorosi, ca vezi acest pas ca pe unul pozitiv, inainte, desi nu este placut pentru nimeni sa fie concediat.

Orice detaliu negativ, trebuie sa-ti spun, ar putea atrage consecinte negative. Nu-ti barfi fostii colegi sau sefi, nu oferi informatii nesolicitate despre activitatea companiei si politica acesteia de personal sau in general despre informatii confidentiale. Nu te hazarda in a face din recrutor sacul de box al frustrarilor tale legate de aceasta experienta si aminteste-ti ca este un observator doar si inca unul cu pareri extrem de subiective.

Pastreaza informatia in forma simpla si sincera: „Pur si simplu ceva nu a functionat asa cum trebuie intre mine si fostul angajator.” Daca momentul concedierii este foarte apropiat si este mult prea evident (de exemplu, desfacerea contractului de munca cu litera â€žIâ€ de la â€žindisciplinaâ€) si nu ai nicio sansa sa eviti intrebarile neplacute, atunci va trebui sa explici pe scurt situatia: contextul si situatia creata si momentul in care s-a produs despartirea.

Odata ce ai explicat aceste aspecte delicate, indreapta-ti atentia catre aspectele pozitive ale acestei experiente: tot raul spre bine, ai cunoscut oameni valorosi de la care ai invatat multe, te-ai implicat in actiuni care ti-au indicat directii pe care ai vrea sa le urmezi in continuare, ti-ai invatat lectia, etc.

Trebuie sa discuti despre aceasta situatie privind catre viitor si gandindu-te la ceea ce ar urma sa se intample in cariera ta. Asta inseamna sa inveti din trecut, dar sa te gandesti la viitor.