Adio aparat dentar fix, bine ai revenit nesimţire!

Aşa, aşa, am revenit cu forţe proaspete pe blog după ce am traversat o perioadă de lenevie.Primul imbold în a scrie a venit odată cu fericirea mea că am scăpat de aparatul dentar fix.

Am fost miercuri la ora 9 prezentă în cabinetul doctoriţei Popescu(medic stomatolog bineînţeles) ca să scap de inoxul care mi-a distrus pofta de a zâmbi.Ei …şi m-am aşezat frumuşel pe scaun, cu emoţiile de rigoare aşteptând ca limba mea să simtă din nou dinţii.

Mi l-a scos, mi-a mai făcut cine ştie ce vrăji ca să nu mai fie urme şi s-a pregătit să-mi pună ’sârma cealaltă’ după cum glumeşte o bună persoană din familia mea.

Dar cum eu sunt plină de noroc, s-a întâmplat minunea! Apartul mobil nu se potrivea, adică nu era făcut dupa dinţii mei.Ei, nenorocire acum, că mi-l dăduse jos pe ăsta fix…cum să mi-l mai pună la loc…când eu am dat milioane multe pe el?!

Uite aşa a rămas ca luni să sun din nou la cabinet şi să aştept cuvinte dulci cum că mi-a venit aparatul şi să mă prezint ca să mi-l pună.

Până una alta, eu am devenit paranoică pentru că mi-e tare frică să nu se mişte dintele, ş-aşa am uneori impresia că nu mai e la fel de aliniat cu ceilalţi dinţi iar ideea ca voi râmane astfel mă sperie.Sper doar, să fie tot imaginaţia mea bogată.

 
 
 
În aceeaşi zi cu întămplarea de mai sus, m-am dus la cozile de la Electrica să plătesc o facturică.Am intrat, am analizat numărul de oameni de la fiecare coadă şi m-am dus precum Gheorghe, cu mâna în şold, să-mi aştept rândul.De astă dată însă, Gheorghe era mai avansat că avea căştile în urechi şi o degajare minunată.
Şi  stătea Gheorghe cu rock-ul în urechi…după un om care avea o factură în mână si multe milioane în celalaltă mână,  şi se interesa şi de rudele de la ‘Izvoarele lui Dumnezeu’.Bun, Gheorghe deja făcea spume.
Mă uit în spate, mulţi oameni după mine, în faţa mea, ăla nu mai termină.
Când în sfârşit nenea cu multe rude îşi achită tot, vine o tanti de vreo 40-50 de ani, se aşază   în faţa mea cu multă, multă nesimţire şi văzând că-mi vine să îi dau foc din priviri, îmi spune:
”  Am mai stat la coadă, acum am venit să rezolv ceva repede.”
 
 
Şi îmi zâmbeşte ca şi când eu aş fi aprobat-o cu multe aplauze.
Stau…stau…iar întreabă şi asta de rudele din partea lui x, din partea lui y, din partea lui z şi   din nou de ale lui a.
 
Nu pot să mă exprim in cuvinte dar îmi venea să îi dau afară pe toţi cu toate nesimţirile lor.Adica după ce că ne prăjeam la umbră, ne sufocam in propria transpiraţie, vii cu cea mai mare indiferenţă în faţa altuia care a stat la rând până atunci.
 
Să nu mă întrebaţi cum de m-am abţinut să nu comentez, că nu ştiu răspunsul.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *