Am scris data trecuta despre fetele care nu mai stiu sa danseze, fara sa pomenesc o vorba despre indemanarea barbatilor in acest sens – si Irina m-a taxat – dar marturisesc ca ma intereseaza atat de putin cum danseaza barbatii incat nici nu mi-a trecut prin cap sa adaug un rand, doua, acolo, pentru echilibru.
Insa, cateva dintre reactiile la articol mi-au dat de gandit:
era, mai intai, o mama foarte incantata ca baieteii ei fac dans sportiv; era, apoi, un baiat care nu era de acord cu asta, considerand ca baietii care danseaza sunt fatalai, si ca mai bine i-ar fi „dus” sa faca sport.
Pentru ca impartaseam intrucatva ambele puncte de vedere, iar acestea erau contradictorii, mi-am dat seama ca e greu sa te raportezi la niste criterii exacte atunci cand faci diferenta intre un barbat si un fatalau.
In cazul de fata, ca sa ma intelegeti:
Nu cred ca un barbat care danseaza e automat fatalau, insa imi displac barbatii care danseaza din orice alt motiv decat pentru ca simt muzica – de exemplu, pentru a impresiona pe cineva, fie acel cineva o fatuca, o mama, un membru al juriului. Motiv pentru care nu asociez dansurile sportive unei forme de arta, pentru ca ele nu presupun un liber arbitru al trairii spirituale, ci le consider o forma de sport. Binevenita, desigur, ca orice sport. Pentru armonia trupului, pentru dezvoltarea mintii, dar nu pentru acea stare de catharsis a carei pierdere o deplangeam in dansatoarele de azi.
Pe de alta parte, e ceva putred si in teoria conform careia „baietelul dus sa faca sport” e automat educat in spirit barbatesc, cata vreme face asta pentru ca a fost luat de mami sau de tati de mana si trimis sa performeze. Cunosc parinti (tati, chiar) extrem de obsedati sa-si masculinizeze si sa-si „golaneasca” odrasla, dar care au esuat magistral. Asa cum se intampla mai mereu cand in discutie sunt oameni, suma componentelor e foarte diferita de ansamblu: e ca si cum ai pune intr-o oala faina, oua si lapte si ai crede ca deja ai facut cozonacul. Iar acesti parinti, in locul „barbatului” dorit, s-au ales cu un fel de Johnny Bravo.
Sunt sigur ca si voi cunoasteti masculi chipesi, puternici, sportivi, dar lipsiti de acel ceva care face diferenta intre, sa zicem, un ciobanesc german si un golden retriever. Stiu, golden retrieverii sunt simpatici – si asta vreau sa lamurim de la bun inceput: fatalaii pot sa fie niste exemplare de zahar si fara sa fie „barbati”. In schimb, invers nu mai este valabil: nu pot sa consider „barbat” pe cineva care abuzeaza de anumite atribute ale masculinitatii. Adica, pentru a va crea o imagine despre ce vorbesc, vreau sa cred ca un barbat adevarat stie sa bea, dar stie si cand sa se opreasca. Nu fuge de scandal, dar nici nu-l provoaca. Nu sta sub papucul muierii, dar nici nu-si exprima independenta prin violenta. Lucruri de genul asta.
Si-atunci, care ar fi acel element de care are nevoie un mascul pentru a fi barbat? Mai presus de inteligenta, de forta fizica sau psihica, de educatie?
Cred ca stiu raspunsul, dar nu sunt sigur ca stiu ce inseamna acest raspuns, ca atunci cand dai o lucrare de control si copiezi rezultatul unei probleme de la colegul de banca. Stiu ca raspunsul e increderea in sine, sunt aproape sigur ca asta ii trebuie unui barbat. Dar ce inseamna aceasta incredere si mai ales cum ajungi sa o dezvolti, asta mi-e mult mai greu sa teoretizez, mai ales ca risc sa fiu subiectiv.
Stiu ca trebuie sa ai curaj si totusi sa nu fii nesabuit. Stiu ca trebuie sa ai cu ce te lauda, fara sa fii fanfaron. Stiu ca trebuie sa ai ce povesti fara sa pierzi rabdarea de asculta povestile altora. Ca trebuie sa fii imun la durere si totusi sa ramai sensibil. Sa nu-ti fie rusine sa deschizi gura, dar mai ales sa stii cand sa n-o faci. Sa fii ironic si cinic, dar cu nimeni mai mult decat cu tine insuti. Sa iti poti apleca fruntea fara sa iti flexezi coloana vertebrala. Sa muncesti fara sa devii sclavul cuiva, nici macar al tau insuti. Sa-ti pastrezi libertatea optiunii, chiar si cand esti ultimul care alege. Sa fii un jucator bun: mereu dornic sa castige, intotdeauna capabil sa piarda. Sa nu-ti para rau ca ai regrete. Si cate altele.
Cred ca banalitati de genul asta fac diferenta intre un barbat si un fatalau – dar cum sa te apropii de ele, sa le pui in aplicare, asta habar nu am. Daca nu cumva exact aici o fi ascunsa piatra filosofala pentru fiecare mascul: sa-si gaseasca propria metoda de a fi barbat.